ca un mâine de fier într-un plămân expatriat
ne scriem numele în carne
și acceptam să fim
niciodată

atunci când mă trăiește nimeniul în parcul de vis a vis
cineva a sculptat o cale de scăpare
într-o femeie cu ochi albaștri
se preumblă
un spațiu liber printre respiruri
de fiecare dată când îi cutreier mâinile goale
cu o noapte întreagă dinaintea ochilor

mă dezbracă de astăzi și mă așează în obrazul drept
ca pe o stradă
prin care ne-am cheltuit toți pașii

cel mai puțin anotimp din acest cuvânt de pasăre
te îndeamnă să mă uiți
din tinerețe
să te prelingi din oglinzi
până nu îți mai rămâi

până nu îți mai rămân